5 mituri psihologice sub lupa cercetătorilor

În fiecare zi suntem bombardați cu tot soiul de supoziții în ceea ce privește o mulțime de subiecte psihologice. Televizorul, internetul, filmele, chiar și librăria dezvăluie zilnic o multitudine de subiecte interesante, cum ar fi: cărțile de autoperfecționare, articole despre oameni cu capacități paranormale, experiențe în afara corpului, diverse topuri despre relații și vindecare, numeroase articole despre educația părintească și lista poate continua.

De ce credeți că le-am numit interesante? Sau, de ce credeți că citiți aceste articole?

Răspunsul la această întrebare este foarte simplu. Psihologia se află peste tot în jurul nostru. Face parte din viața noastră de zi cu zi. Copilăria, tinerețea, bătrânețea, somnul și visele, dragostea și ura, fericirea și tristețea toate sunt aspecte ale vieții noastre.

Toate aceste articole, cărți, documentare sau diverse topuri ușor de accesat online, pe care le găsiți în librării sau diverse reviste sunt materiale de psihologie populară. Rolul lor nu este de a informa oamenii, ci acestea dezinformează. Ne induc în eroare în ceea ce privește natura umană și ne pot face să luăm decizii nechibzuite în viața noastră de zi cu zi.

Iată mai jos, 5 mituri care ne induc în eroare zilnic, citind un ziar sau o revistă, uitându-ne la televizor sau navigând online pe internet. Am citit în cărțile de specialitate foarte multe informații care sunt prezentate și transmise publicului eronat, informații care au creat diverse mituri legate de psihologie, mituri care au prins chiar și la studenții din cadrul facultăților de specialitate. Deoarece nu vă pot prezenta toate aceste mituri în acest articol, vă invit să le citiți pe cele de mai jos și dacă vă trezesc curiozitatea, vă voi ține la curent în articolele viitoare cu multe alte mituri interesante.

Mituri

1. Majoritatea oamenilor folosesc doar 10% din capacitatea cerebral

Am ales să vă vorbesc la începutul acestui articol despre acest mit, deoarece misterele creierului uman au fascinat omenirea încă din primii ani ai civilizației umane. Se pare că, prima mențiune în scris a acestui organ datează de acum 6.000 de ani, regăsindu-se într-un text în care un autor necunoscut din Sumeria a descris efectele euforice ale macului.

Ce credeți, este adevărat că folosim numai 10% din capacitatea cerebrală a creierelor noastre? Mă tem că nu, însă acest mit este foarte răspândit, chiar și printre studenții la psihologie și alți oameni cu studii.

Mass-media joacă un rol foarte mare de a ține în viață acest mit. Așa numiții vânzători de remedii cerebrale miraculoase scriu cărți despre cum să devii de două ori mai deștept sau îți propun sporirea aptitudinilor parapsihologice pe care se presupune că le posedăm cu toții, cu trucuri obscure pentru dezvoltarea abilităților mentale. Parapsihologul Uri Geller pretindea că puterile paranormale rezidă în cele 90 de procente ale creierului pe care oamenii obișnuiți, forțați să-și folosească doar cele 10 procente, nu au învățat încă să acceseze puterile parapsihologice.

Cercetătorii care studiază creierul se îndoiesc de faptul că 90% de procente dintr-un creier mediu sunt inactive. Să vedem mai departe de ce nu este adevărat acest mit și pe ce dovezi se bazează cercetătorii.

  • Creierul uman se formează prin selecție naturală și necesită foarte multe resurse pentru a crește și a funcționa. La o greutate de 2-3% din greutatea noastră corporală, consumă peste 20% din oxigenul pe care îl respirăm. De ce ar fi permis evoluția irosirea acestor resurse pentru a menține un organ atât de puțin utilizat?
  • Dovezile din neurologia clinică și din neuropsihologie arată că pierderea a mai puțin de 90% din creier în urma unui accident sau a unei boli are întotdeauna consecințe catastrofale. Dacă într-adevăr 90% din creier ar fi nefolosit, lucrurile nu ar fi stat altfel?
  • Cercetările relevă de asemenea că, în urma accidentelor vasculare cerebrale sau traumelor la cap nici o arie a creierului nu poate fi distrusă fără a cauza pacienților deficite serioase de funcționare cerebrală.
  • În mod asemănător, în timpul operațiilor neurologice nu s-a descoperit nici o „arie tăcută”, una în care persoana nu trăiește experiența niciunei percepții sau emoții după ce neurochirurgul stimulează electric regiunile creierului.
  • Secolul trecut, cu ajutorul tehnicilor de imagistică cerebrală, cum ar fi encefalograma, tomografia cu emisie de pozitroni și aparatele pe bază de rezonanță magnetică funcțională, cercetătorii au reușit să localizeze un vast număr de funcții psihologice în anumite arii cerebrale. Asemănător, nu au găsit ”arii tăcute”, chiar și cele mai simple sarcini necesitând contribuții ale unor arii de procesare răspândite.
  • Tot în defavoarea mitului de 10 procente lucrează și cele două principii ferme ale neuroștiinței. Ariile creierului nefolosite din cauza unor leziuni sau boli, fie dispar sau ”degenerează”, fie sunt preluate de arii învecinate nefolosite.

Acestea fiind spuse, dovezile sugerează că mitul celor 10 procente este slab susținut.

2. Bătrânețea este în mod tipic asociată cu creșterea insatisfacției și cu senilitatea

Mulți oameni presupun că mare parte a vârstnicilor sunt deprimați, singuri și iritabili, lipsindu-le dorința sexuală, fie senili, fie prezentând semne timpurii ale senilității.

Această părere sau chiar îndoctrinare referitoare la îmbătrânire, se pare că începe de timpuriu în viață. Un studiu realizat în 2007 referitor la filmele Disney pentru copii a descoperit că 42% dintre personajele vârstnice sunt portretizate ca fiind uituci, furioși sau arțăgoși. Aceste informații greșite în ceea ce privește îmbătrânirea le regăsim și în filmele pentru adolescenți și adulți.

Iată din nou, un alt mit în care mass-media face ravagii referitoare la inevitabilele efecte ale îmbătrânirii, cu greu ne poate mira faptul că miturile referitoare la cetățenii în vârstă abundă, iar prejudecățile aduse vârstnicilor sunt profunde. Anchetele realizate sugerează că emoția pe care o simt majoritatea studenților față de bătrâni este mila. Oamenii evaluează problemele de memorie la bătrâni drept semne de incompetență mentală, dar consideră problemele de memorie la indivizii mai tineri ca datorându-se unei neatenții sau unei lipse de efort.

Cercetările demolează acest mit conform căruia vârsta a treia (începând cu 60-65 de ani) este asociată în mod obișnuit cu insatisfacția și senilitatea.

  • O echipă de cercetători au urmărit adulți cu vârste cuprinse între 21 și 40 de ani și pe cei care au peste 60 de ani în ceea ce privește fericirea lor. Aceștia au vrut să afle care este media de fericire la vârsta actuală, la 30 de ani și la 70 de ani. Tinerii au prezis că oamenii, în general, ar fi mai puțin fericiți pe măsură ce avansează în vârstă. Totuși, adulții mai copți erau, de fapt, mai fericiți la vârsta lor actuală, decât erau respondenții mai tineri (Lacely, Smith și Ubel, 2006).
  • Ratele de depresie sunt mai ridicate la indivizii cu vârste cuprinse între 25 și 45 de ani. Așadar, am putea spune că fericirea crește o dată cu vârsta, creștere care se înregistrează până spre sfârșitul a 80 de ani. S-au realizat multe astfel de studii care demonstrează că șansele de a fi fericit cresc cu 5 % în fiecare deceniu de viață. DAR de ce? Răspunsul pe care l-am găsit ar fi că oamenii mai în vârstă ar putea fi relativ fericiți deoarece își coboară expectațiile, își acceptă limitele și își reamintesc mai mult informațiile pozitive decât negative.
  • Contrar mitului că oamenilor în vârstă le lipsește dorința sexuală, un sondaj național (Laumann, Dus și Vaite, 2008), realizat pe aproximativ 3000 de oameni, a indicat faptul că mai bine de trei sferturi dintre bărbații cu vârste cuprinse între 75 și 85 de ani și jumătate dintre perechile lor raportau că încă sunt interesați de sex. Mai mult, 73% dintre oamenii cu vârste între 57 și 64 de ani erau activi din punct de vedere sexual, ca și majoritatea oamenilor (53%) cu vârste cuprinse între 64 și 74 de ani. Chiar și în cel mai vârstnic grup, oamenii cu vârste între 75 și 85 de ani, 26% au raportat că încă mai sunt activi sexual.
  • Pe măsură ce înaintăm în vârstă, este normal să avem unele pierderi ușoare de memorie, o ușoară tendință de a uita și dificultăți în reamintirea cuvintelor în conversație. Dar nu vă îngrijorați, chiar și la 80 de ani, inteligența generală și capacitățile verbale nu scad mult față de vârstele mai mici.

Și mai mult, cercetările referitoare la demersurile creative indică faptul că, la anumite discipline, cum ar fi istoria sau scrierea de ficțiune, mulți oameni realizează o activitate de cea mai înaltă calitate după 50 de ani sau chiar mai târziu (Rabbit, 1999). În încheiere, nu uitați că exercițiile, o dietă sănătoasă, rezolvarea de jocuri și o stare intelectuală activă ar putea încetini sau recompensa micile pierderi ale puterii cognitive pe măsură ce oamenii înaintează în vârstă (Whitboutne, 1996).

 3. Dacă sunteți nesiguri de răspunsul dumneavoastră atunci când dați un test, este mai bine să rămâneți la bănuiala dumneavoastră inițială

Ați susținut teste cu alegeri multiple? Eu am susținut și spre plăcerea și mulțumirea mea, mereu mi-au plăcut. Însă, se pare că acest instrument este favorit de către profesori și reprezintă un instrument de tortură pentru studenți.

Există la aceste teste câteva ponturi de rezolvare cu un oarecare caracter științific.

  • răspunsurile mai lungi sunt de cele mai multe ori corecte;
  • e destul de probabil ca și răspunsurile „toate de mai sus” să fie cele corecte;
  • totuși, cea mai acceptată prejudecată din folclorul testelor este aceea că e bine să rămânem la răspunsul inițial, mai ales dacă nu suntem siguri dacă este corect sau greșit.

Sondajele realizate arată că între 68-100% dintre studenții la nivel de licență spun că schimbarea răspunsurilor inițiale la un test nu le va îmbunătăți scorul. Aproximativ 3 sferturi spun că schimbarea răspunsurilor chiar le va scădea scorul. Acest mit uneori numit ”eroarea primului impuls” nu se limitează doar la studenți. Într-un studiu realizat printre profesorii care i-au sfătuit pe aceștia în legătură cu schimbarea răspunsurilor inițiale date la teste, 63% le-au spus să nu le schimbe deoarece ar tinde să le scadă scorurile.

Se pare că, există și site-uri proiectate să furnizeze studenților sfaturi referitoare la rezolvarea testelor. Acestea informează cititorii că schimbarea răspunsurilor lor inițiale reprezintă o strategie greșită și îi încurajează să aibă încredere în ”intuițiile” lor inițiale.

Ce spun descoperirile științifice? Dovezile din cercetare sunt surprinzător de concordante și conduc la concluzia opusă prezentată pe aceste site-uri. Mai bine de 60 de studii conduc practic la același verdict: atunci când elevii își schimbă răspunsul la testele cu alegeri multiple, este mult mai probabil ca ei să schimbe un răspuns greșit cu unul corect, decât un răspuns corect cu un altul greșit.

În plus, elevii care schimbă mai multe răspunsuri tind să obțină scoruri mai ridicate la teste decât alți elevi, totuși, acest rezultat este doar unul de corelație și ar putea reflecta doar faptul că cei care schimbă frecvent răspunsurile au o performanță mai ridicată la teste.

Există surprinzător de puține cercetări care și-au pus întrebarea de ce studenții consideră că schimbarea răspunsurilor lor inițiale constituie, de obicei o idee nefericită. Dar ne apar în minte 3 explicații plauzibile:

  • Prima, așa cum am văzut, este că majoritatea profesorilor care își sfătuiesc elevii în legătură cu schimbarea răspunsurilor inițiale le spun să nu o facă;
  • A doua: cercetările sugerează că este mult mai probabil ca elevii să-și aducă aminte itemii ale căror răspunsuri le-au schimbat din bune în greșite, decât cei schimbați din greșit în corect. Deoarece gustul amar al deciziilor incorecte rămâne mai mult decât amintirea deciziilor corecte;
  • A treia explicație pentru acest mit ar fi următoarea: cercetările indică faptul că majoritatea elevilor supraestimează numărul de răspunsuri corecte pe care le dau la testele cu alegeri multiple, astfel încât ei ar putea presupune că este probabil ca schimbarea răspunsurilor să fie vinovată pentru scorul mai mic decât se așteptau.

Acestea fiind spuse, când aveți îndoieli, ați face bine să nu aveți încredere în ”instinct”. Până la urmă, primele noastre ”intuiții” sunt doar niște tatonări. Dacă avem un motiv întemeiat să considerăm că greșim, ar trebui să ne urmăm rațiunea și să nu pregetăm să tăiem răspunsul eronat.

4. Trăsătura definitorie a dislexiei o reprezintă inversarea literelor

Majoritatea oamenilor cred că trăsătura definitorie a dislexiei este ”scrierea în oglindă” sau „citirea în oglindă”.

Două tipuri de inversări sunt în mod obișnuit asociate în mintea publicului cu dislexie:

  • inversarea literelor însele, cum ar fi scrierea sau vederea literei ”b” în loc de ”d”;
  • inversarea ordinii literelor în cadrul cuvintelor, cum ar fi scrierea cuvântului ”rad” în loc de ”dar”.

Chiar și dintre profesori, inclusiv cadre universitare, profesori de psihopedagogie și logopezi 70% consideră că cea de-a doua problemă reprezintă o trăsătură definitorie a dislexiei. Într-o altă anchetă, aproximativ 75% dintre învățători au identificat ortografiile ciudate, în special inversările ordinii literelor în cadrul cuvintelor, drept un semn cheie pentru dislexie. Convingerea că dislexia are la bază inversarea literelor este destul de veche. În anii 1920, neurologul american Samuel Orton (1925) a inventat termenul de strefosimbolie (simbol răsturnat) pentru a se referi la tendința de a inversa literele și a emis ipoteza că aceasta reprezintă cauza ce stă la baza dislexiei. El a afirmat, de asemenea, că unii copii cu această problemă ar putea citi mai ușor dacă ar urmări testul într-o oglindă. Această concepție a dislexiei, plus alte variante ale ei, au fost susținute și portretizate în mass-media și filme.

Dar ce este dislexia?

Dislexia înseamnă dificultate în folosirea cuvintelor. Reprezintă o incapacitate de învățare marcată de dificultăți în procesarea limbajului scris. De cele mai multe ori, dislexicii au probleme cu citirea și ortografia, în ciuda lecțiilor adecvate de la clasă. Deseori, le vine greu să citească cu voce tare și să identifice cuvintele tipărite. În ciuda a ceea ce cred majoritatea oamenilor, dislexia nu reprezintă un indicator al capacității mentale scăzute, deoarece dislexia apare la mulți oameni foarte inteligenți. Într-adevăr, pentru a pune un diagnostic psihiatric de ”dislexie” este necesar ca abilitățile intelectuale ale copiilor să fie net superioare față de capacitatea lor de citire (American Psychiatric Association, 2000).

Cauzele dislexiei sunt controversate, deși majoritatea cercetătorilor cred că dislexicii au dificultăți cu procesarea fonemelor, cele mai mici unități ale limbajului prin care putem alcătui și distruge cuvintele. Deoarece dislexicii găsesc dificilă descompunerea cuvintelor în fonemele lor constitutive, deseori fac greșeli în identificarea cuvintelor. Unii cercetători consideră că un subgrup de dislexici este marcat de deficite vizuale suplimentare față de dificitele procesării fonemelor, dar acest punct de vedere nu este universal acceptat.

Nu există dovezi care să ateste că dislexicii văd literele invers în cadrul cuvintelor. Și mai important, cercetările făcute de-a lungul ultimelor decenii demonstrează că inversarea literelor apare frecvent în fazele inițiale ale vorbirii și scrierii tuturor copiilor cu vârste de până la 6 ani și nu numai la copiii cu dislexie. Este adevărat că această inversare este cu puțin mai frecventă printre dislexici, însă în unele studii această diferență este inexistentă.

Atât copiii normali cât și cei cu dislexie fac erori de ortografie similare.

5. Unde-s mulți, puterea crește! Cu cât asistă mai mulți oameni la un incident, cu atât este mai mare șansa ca cineva să intervină.

Ei bine, această afirmație, concluzie sau constatare este falsă. Este doar un mit și recunosc că îmi pare puțin rău că nu are nici o sămânță de adevăr.

Mass-media încercând să explice lipsa de reacție a trecătorilor la diverse incidente, au invocat cruzimea sau apatia oamenilor din marile orașe. Aceștia susțin că, oamenii sunt atât de obișnuiți să vadă lucruri teribile, încât nu le mai pasă atunci când sunt martorii unei infracțiuni în curs de desfășurare.

La sfârșitul anilor 1960, psihologii John Darley și Bibb Latane au găsit o explicație foarte diferită. Cei doi psihologi, discutând un incident legat de o femeie înjunghiată mortal în orașul New York sub ochii a 38 de martori care nu au făcut nimic, Darley și Latane au bănuit că lipsa reacției martorilor rezidă mai degrabă în procese psihologice comune. Potrivit lor, doi factori cheie sunt în joc în explicarea lipsei intervenției trecătorilor:

  •  Mai întâi, un trecător trebuie să-și dea seama de faptul că o urgență reprezintă, într-adevăr, o urgență. De exemplu, ați dat vreodată peste o persoană întinsă pe trotuar și v-ați întrebat dacă acea persoană are nevoie de ajutor? Dacă v-ați uitat în jur și ați observat că nimeni altcineva nu părea deloc îngrijorat, probabil că ați presupus că situația nu era o ”urgență” până la urmă. Darley și Latane au numit acest fenomen ignoranță pluralistă: greșeala de a presupune că nimeni din grup nu vă împărtășește punctele de vedere (”nimeni nu face nimic, deci cred că sunt singurul care crede că asta ar putea fi o urgență; ei bine, probabil că greșesc”). Un alt exemplu de ignoranță pluralistă este scenariul clasei tăcute, care se produce deseori imediat după o prelegere care i-a lăsat pe toți elevii nelămuriți. Imediat ce prelegerea s-a terminat, profesorul întreabă: ”Are cineva vreo întrebare?” și niciun suflet nu răspunde. Fiecare se uită în jur cu neliniște, îi vede pe toți ceilalți colegi tăcuți și presupune, în mod eronat, că toți, mai puțin el, au înțeles lecția.

 

  • Chiar și atunci când este suficient de clar că situația constituie o urgență, prezența celorlalți tinde să inhibe inițiativa. De ce? Deoarece apare al doilea factor care explică lipsa intervenției trecătorilor. Cu cât sunt mai mulți martori la un incident, cu atât mai puțin responsabilă se va simți fiecare persoană în parte pentru consecințele negative ale neacordării ajutorului. Darley și Latane au numit acest fenomen difuzia responsabilității, deoarece prezența altor oameni face ca fiecare persoană să se simtă mai puțin responsabilă și mai puțin nevinovată. Iată un exemplu de difuzie a responsabilității. Într-un studiu, participanții au intrat într-o cameră pentru a completa o serie de chestionare; într-o situație, participanții erau așezați singuri. În cealaltă, erau însoțiți de alți doi participanți. Câteva minute mai târziu, a început să intre fum pe gurile de ventilație din cameră. Când subiecții au fost singuri, au fugit din cameră pentru a raporta fumul în 75% din cazuri; când au fost în grup, au procedat la fel doar în aproximativ jumătate (38%) din cazuri. Când s-au aflat în grup, unii subiecți au stat în camera plină de fum chiar și 6 minute până în momentul în care nu-și mai vedeau chestionarele. Cercetătorii au reprodus aceste tipuri de rezultate de multe ori, folosind tipare experimentale ușor diferite.

Într-o analiză a aproape 50 de studii referitoare la intervenția trecătorilor, care implicau aproape 6000 de participanți, Latane și Steve Nida (1981) au descoperit că circa 90% din cazuri era mai probabil ca participanții să acorde ajutor când erau singuri, decât în grup.

Deși se pare că acolo unde-s mulți, nu crește puterea, poate în unele cazuri crește pericolul, numeroși oameni sar în ajutor chiar și în prezența celorlalți. Psihologii nu știu cu siguranță ce face mai probabil ca unii oameni să acorde ajutor mai degrabă decât alții, au descoperit că în general este mai probabil ca martorii care sunt mai puțin preocupați de acceptarea socială și sunt mai puțin tradiționaliști să meargă împotrivă curentului și să intervină în cazurile de urgență, chiar și când în jurul lor se află persoane.

Dacă va plăcut articolul, vă invit să faceți cunoscută această nevoie de a posta și dezmembra mult mai multe mituri și informații eronate la care suntem expuși zilnic. După cum am văzut în articolul de astăzi, informațiile prezentate se bazează pe cercetări foarte bine documentate și realizate. Conștientizarea lor, vă vor face pe dumneavoastră să citiți noile articole cu mai mare atenție și critică în momentul în care doriți să luați decizii bune în viața de zi cu zi.

 Psiholog Stanciu Ștefania Cătălina

Bibliografie

Alvarez, C. X. si Brown, S. W. (2002). What people believe about memory despite the research evidence. The General Psychologist, 37, 1-6.

Badian, N. (2005). Does a visual-orthographic deficit contribute to reading disability? Annals of Dyslexia, 55, 28-52.

Draper, B. (1996). Attempted suicide in old age. International Journal of Geriatric Psychiatry, 11, 577-588.

Reghintovschi, S. (2010). 50 de mari mituri ale psihologiei populare, Editura Trei, București.

Nu există comentarii

Adaugă comentariu